Cântecul broscoiului

Se spune ca într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările lui de a ignora sunetele dizgraţioase s-au dovedit inutile, aşa că, exasperat, a sfârşit prin a striga pe fereastră:
-Tăcere! Îmi fac rugăciunile!
Fratele Bruno era un sfânt, aşa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace. În mintea fratelui Bruno a apărut însă o îndoială, care i s-a părut chiar mai tulburătoare. Apoi s-a întrebat în gând: "Dacă Dumnezeu ascultă cu aceeaşi plăcere orăcăitul broaştei ca şi psalmii tăi?" după care: "Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaşte?" nu s-a lăsat Bruno mai prejos. Dar vocea interioară a insistat: "De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?"Bruno nu ştia, dar s-a decis să afle de ce. El a ieşit la fereastră şi a strigat:
- Cântă!
Orăcăitul broscoiului s-a auzit imediat, însoţit cu veselie de toate broaştele din vecinătate.
Bruno a ascultat cu atenţie zgomotele şi şi-a dat seama că dacă nu le mai opune rezistenţă, ele nu mai sunt supărătoare, ci dimpotrivă, îmbogăţesc tăcerea nopţii. Odată cu această descoperire, inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul şi pentru prima oară în viaţă, el a înţeles ce înseamnă să te rogi cu adevărat.

La fiecare Praznic de craciun

La fiecare Praznic de craciun,
Duios,colinzile ne-aduc aminte
Ca Domnul a venit intr-un catun,
A dat pe-o iesle cerurile sfinte…

 La fiecare Praznic ne-intrebam: Cum?
N-a fost nimeni sa-l primeasca-n casa? …
Dar si noi tot in paie Il uitam,
Cand forfota Craciunului ne-apasa!

 La fiecare Praznic simt mereu
Ca-i prea adanca si prea grea ocara
Sa fie patul pentru Dumnezeu,
O iesle intr-un grajd sarac afara!

 La fiecare Praznic e un glas
Ce spune-n taina noptii fermecate
Ca Domnul cauta si azi popas,
Mai sta la usa noastra si mai bate…

 La fiecare Praznic noi vestim
Venirea Domnului, sarbatoreasca.
Dar ma intreb, cu-adevarat dorim
La noi in case sa se-adevereasca?

                                             Valentin Popovici

Noaptea sfanta

Era o noapte minunata,pe cer erau stelute mii,
Ce se-aprinsesera pe bolta lucind feeric, culori vii.
Dar dintre toate se ivi una mai mare.
De sus,din slava straluci dand o lumina care,
Ii destepta pe cei trei magi din tari indepartate.
Plecand apoi de la cei dragi,gandeau la vremi uitate.
In zile calde ei mergeau,umblau prin noaptea rece
Priveau la cer si-atunci stiau ca toate apoi vor trece.
Iar la final ei au ajuns cum au dorit mereu,
La patul Pruncului de sus,Fiul lui Dumnezeu.
Pe cer in noaptea ceia ardea un colb de stele
De-asupra omenirii cu pacatoase gloate,
Cu Regi, pe fruntea caror sclipeau coroane grele,
Cu-Imparatii supuse pe veci pieirii toate…
La Betleem colo-n oras,dormeau visand locuitorii
Iar langa turma,pe imas stateau de paza,treji pastorii.
Si-n noapte-un dulce cant din cer cu stele-a rasunat
Se rumenise cerul sfant,pastorii s-au cutremurat.
Din slavi un inger cobori:“Fiti veseli!”-ingerul le-a spus
“Plecati,si-n staul veti gasi pe Craiul stelelor de sus!”
Pastorii veseli,in oras spre staul cu pasi iuti pornira
Si-un prunc atat de dragalas acolo-n paie ei gasira.
Nici leagan moale si nici pat doar fan mirositor pe jos,
Pe fan,in iesle sta culcat micutul prunc: Isus Cristos .

Autor necunoscut

Indreptandu-ne…spre Craciun

        Cateva urari mai putin comode scrise de Mgr.Tonino Bello:


    Nu as corespunde indatoririlor mele episcopale daca v-as ura “Craciun fericit!" fara a va pune un pic pe ganduri. Tocmai de aceea as dori sa va dau ceva de meditat… intrucat nu mi se pare firesc sa va adresez niste simple urari formale, conditionate de calendar si atinse de rutina. Cred ca unii oricum le-ar considera de-a dreptul inoportune.Va adresez asadar toate urarile ce ne pot pune pe ganduri…
   Fie ca Isus, Pruncul venit intre noi din iubire, sa ne faca sa ne simtim dezgustati de viata egoista, absurda, lipsita de idealuri inalte si sa ne dea harul si darul de a ne construi o viata plina de daruire, dar si rugaciune, umilinta, dar si indrazneala.
   Fie ca Pruncul care doarme pe paie reci sa nu ne lase sa dormim linistiti, ci, dimpotriva, sa ne faca sa ne simtim caldul asternut tare ca lespedea de piatra pana ce nu ne vom fi aratat plini de ospitalitate fata de cei mai sarmani ca noi...
   Fie ca Dumnezeul care s-a facut om sa ne faca sa ne simtim napaditi de mizerie de cate ori am fi tentati sa facem din cariera un idol, din infrangerea altora ideal, din ceilalti oameni simple instrumente pentru propria inaintare.
   Fie ca Maria, cea care doar in ieslea animalelor a gasit un locsor pentru a da intru blandete nastere rodului pantecelui sau, sa ne faca – prin gemetele sale – sa pricepem durerea nasterii, dar si sa acceptam, dincolo de orice ipocrizie, ca toaleta, lada de gunoi si crematoriul maternitatilor sunt adesea morminte fara cruce ale unor vieti frante.
   Fie ca Iosif, cel in fata caruia atatea porti au ramas inchise fiind, prin aceasta, simbol al tuturor deziluziilor parintesti, sa mijloceasca pentru ca noi sa nu ne simtim deplin impacati la masa imbelsugata a Craciunului in sanul familiilor noastre pana ce nu vom fi inteles si nu vom fi impartasit suferinta atator parinti care varsa in taina lacrimi pentru fiii lor lipsiti de noroc, privati de sanatate sau de un loc de munca.
   Fie ca ingerii care vestesc pacea sa se razboiasca cu dormitanda noastra liniste care ne face incapabili de a vedea ca, mai aproape sau mai departe de noi, adesea cu complicitatea tacerii noastre, se petrec numeroase nedreptati, oamenii se cearta, puternicii fabrica arme, militarizeaza cele mai sarace tari, condamna popoare intregi la moarte prin infometare.
   Fie ca pastorii care vegheaza in toiul noptii “pazindu-si turmele” si asteptand zorii, sa mijloceasca pentru noi intelegerea sensului istoriei, importanta asteptarii, bucuria incredintarii propriilor vieti in mainile lui Dumnezeu, inspirandu-ne setea de a trai intru saracie, singura cale de a muri intru bogatie.
   Fie ca in batrana noastra lume care moare sa rasara speranta.           

  

Nasterea Mantuitorului

Batranul mestesugar

      Au venit, odata, la un mestesugar in varsta pe nume Lucius, la Ennaton, cativa calugari euhiti. Batranul i-a intrebat :
- Ce lucrati voi cu mainile ?
Ei au raspuns :
- Noi nu ne atingem de lucru, ci, cum zice Apostolul, ne rugam neintrerupt.
Batranul ii intreaba :
- Dar nu mancati ?
Ei zic : - Mancam.
El : - Si cand mancati cine se roaga pentru voi ?
Apoi batranul ii intreba:
- Nici nu dormiti ?
Ei : - Dormim.
Batranul: - Si cand dormiti , cine se roaga pentru voi ?
N-au stiut ce sa-i raspunda. El continua :
- Iertati-ma , dar voi nu faceti cum spuneti. Eu am sa va arat ca, desi lucrez , cu mainile, ma rog intruna. Iata cum : Ma asez cu Dumnezeu, sa-mi umezesc smicelele. Apoi le impletesc in funie zicand : " Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa marea mila Ta, si dupa multimea indurarilor Tale , sterge faradelegea mea ".
Dupa care ii intreba :
- Oare aceasta nu-i rugaciune?
- Ei au raspuns : - Ba da.
Batranul continua :
- Toata ziua ma rog si castig mai mult sau mai putin de saisprezece parale. Dau doua de pomana, la poarta, iar cu restul mananc. Cine primeste cele doua parale se roaga pentru mine in timp ce mananc si dorm. Astfel , cu harul lui Dumnezeu, indeplinesc porunca de a ma ruga neicetat.

Iarna de altadata

Prietenia adevarata