Omul negru

Sunt bolnav de tot, prieteni, sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit. Mă frâng.
Parcă galopează vântul şuierând prin stepa sură,
Parcă în creier alcoolul fierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasăre din aripi, capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite să-şi mai poarte n-are cum.
Un om negru, negru negru! vine şi pe pat s-aşează.
Un om negru nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negru plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Şi ca peste-un mort călugăr, mormăindu-mi din abis,
Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu, de patimi roasă,
Împlântând în suflet groaza şi umplându-l de plictis.

"Hei, ascultă-mă, ascultă - mormăie mişcându-şi gheara -
În această carte-s multe planuri mari şi mari idei.
Acest om negru, negru negru, trăit-a-n ţara
Care-o stăpâneau scârbavnici, prefăcuţi şi mari mişei.

Ţara ceea, în decemvre, e drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă,
Viscolele ţes fuioare de pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier, nu glumă,
De cea mai aleasă viţă şi de cel mai falnic soi.

A fost fercheş, pe deasupra şi poet, c-o înnăscută,
Deşi nu prea mare forţă, care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare, peste patruzeci trecută,
O numea fetiţă scumpă şi spunea că-i dragă lui.

Fericirea - spunea dânsul - e în dibăcia mâinii şi în agerimea minţii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericţi.
Nu-i nimic că-n traiul nostru biciuirea suferinţei
Ne aduce gânduri false şi ne lasă istoviţi.

Când te bântuie tristeţea, când pierzi toate,
Când te doare, când te-nşfacă gerul vieţii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt,
Să zâmbeşti cu nepăsare e cea mai înaltă artă dintre câte-s pe pământ."

"Omule, omule negru! nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri, ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi,
Mi-e indiferentă viaţa unui biet poet ce umblă după chefuri şi scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie, s-o citeşti şi să-l îndrugi."

Omul negru se încruntă şi se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea făţiş să-mi spuie că-s tâlhar fără ruşine,
Că pe cineva câineşte l-am căznit şi l-am prădat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni, sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit. Mă frâng.
Parcă galopează vântul şuierând prin stepa sură,
Parcă în creier alcoolul fierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasă. Doarme liniştea răscrucii goale.
Singur stau la geam. Pe nimeni nu aştept, mi-e gândul stâns.
A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale.
Nişte călăreţi - copacii - în grădina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, boceşte cucuvaia, ca un scheaun.
Iscă tropot de copite sumbrii călăreţi de lemn.
Iată iarăşi omul negru s-a ivit, s-a pus pe scaun,
Dând jobenul către ceafă, desfăcându-şi haina, demn.

"Hei, ascultă-mă, ascultă! - mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşte
Şi plecându-se asupra-mi tot mai rău, mai fioros, -
Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşte
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.

Ah! să presupunem însă c-am greşit! afară-i lună.
Ce mai vrea şi luna asta toropită-n bălţi cereşti?
Poate c-o îmbie tainic "Ea" cu coapsa groasă, brună, 
Printre lirice miazme de iubire să-i citeşti.

Ah! Mi-s foarte dragi poeţii! şleahtă de caraghioşi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banală cum odat' unei studente,
Pline pe obraz de coşi, din mers o hâznă pletoasă, ros de poftă sexuală,
Îi vorbeşte prins de vervă tocmai despre univers.

Într-un sat, poate-n Kaluga, nu mai ştiu, nu mai ţin minte,
Poate undeva în Reazan, trăia un copil cuminte,
Cu păr galben, ochi albaştri.
În familia lui simplă şi săracă de ţărani.

Şi-a crescut, acum e vârstnic şi poet - chiar de elită.
De-o putere nu prea mare, dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare, peste patruzeci pornită,
O numea fetiţă scumpă şi-o iubea nespus de mult.

"Omule, omule negru! Eşti un oaspăt de ocară.
Faima ta de când e lumea se lăţeşte peste tot."
Sunt turbat, m-a prins furia şi bastonul sare, zboară,
Cu nebună-nverşunare îl izbeşte drept în bot.

Luna a murit. La geamuri zorile-s albastre, line.
Ah, tu, noapte crudă, ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?
Cu jobenu-n cap pe scaun şed, şi nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav... şi-oglinda zace spartă în bucăţi.

Serghei Esenin

7 comentarii:

miki spunea...

Esenin:"copilul minune al literaturii", cu o viata scurta dar tumultoasa.
Imi plac mult poeziile sale!

Alex spunea...

E adevarat, s-a risipit pe atunci, mult prea devreme, un mare geniu al literaturii ruse. Se spune ca in timp ce era casatorit cu o dansatoare americana cu 17 ani mai in varsta, pe care o aminteste si in aceasta poezie, aceasta fiind una din cele 5 sotii pe care le avuse, a devenit dependent de alcool si droguri. Ultimii doi ani din viata poetului au fost plini de rătăciri constante si comportament de alcoolic, insa a continuat sa scrie opere de calitate. O nepoata a scriitorului Lev Tolstoi, ultima lui sotie, a incercat sa-l ajute insa fara succes. Esenin a stat o luna intr-un spital de nebuni iar la externare s-a sinucis spanzurat de tevile de incalzire intr-un hotel din Sankt Petersburg unde era cazat.
Multumes Miki pentru vizita!
Iti doresc o seara placuta si o Duminica de Rusalii insorita si calda!

Lulu spunea...

Esenin ramane un scriitor EXTRAORDINAR! Eu am citit poezia in original, dar traducerea e minunata. Oricum, e minunat ca am putut reciti aceste versuri aici :)

miki spunea...

Te asteapta o provocare la mine, pe blog!

Alex spunea...

Lulu,
Nu-i putem uita, desigur, nici pe cei trei autori rusi pe care-i citeste si acum o lume intreaga: Dostoievski, Bulgakov şi Tolstoi. Numele lor rasuna in literatura universala iar romanele lor sunt considerate si astazi carti de capatai.
Week-end placut iti doresc!

Alex spunea...

Miki,
multumesc pentru provocare!
Iti doresc un sfarsit de saptamana superfain!

miki spunea...

Multumesc la fel.Numai bine!

Trimiteţi un comentariu

Carte

(...) Cât este de necesar, pentru educaţia copilului, ca părinţii să fie împreună şi ce pericol, cu urmări pe toată viaţa, este pentru sufletul copiilor despărţirea părinţilor, s-ar putea vorbi ore în şir.

Tragedia începe deja la procesele de divorţ. Între părinţi începe o luptă la cuţite referitor la cine primeşte copilul, tata sau mama? Dar ce dezastru se întâmplă în sufletul copilului când trebuie el să aleagă pe cine să iubească: pe tata sau pe mama? E drept că nici hotărârea judecătorească nu este mai bună când îi desparte pe copii şi jumătate dintre ei merg cu tata, jumătate cu mama.

Ei bine, s-a terminat divorţul. Acum începe "educaţia" copiilor. Educaţie? Ce fel de educaţie? Partea care a obţinut copiii face tot posibilul ca să stingă în sufletul lor iubirea naturală faţă de cealaltă parte; tot ce ştie rău despre cealaltă parte, spune totul, aşterne totul înaintea copiiilor. Partea cealaltă, în schimb, de la care au fost luaţi copiii, depune tot efortul posibil pentru a şi-i apropia şi, în acest scop, se pretează la mijloacele cele mai fantastice. Iar acestei hărţuieli nenorocite îi este victimă sufletul copiiilor.

O, sărmani puişori care ţipaţi disperaţi, aruncaţi afară din cuibul cald al familiei, o dată cu despărţirea părinţilor vi s-a prăbuşit irecuperabil un întreg paradis!

Faptul că acest lucru nu este pesimism, nu este sperietoare lipsită de temei, ci realitate cruntă, reiese dintr-o scrisoare pe care copilaşul unor părinţi divorţaţi a scris-o la Crăciun pruncuşorului Isus. Nu există acel Demostene care să poată pleda atât de cutremurător împotriva divorţului, nu există acel Cicero care să poată tuna şi fulgera cuvinte mai înfiorătoare împotriva divorţului, cum face scrisoarea acestui Ionel care, la Crăciun, cu hieroglife mari, i-a scris Pruncuşorului din cer următoarele: "Drăguţule Isus! Te rog, ia-mă şi pe mine în cer. Aş vrea să fiu un îngeraş. Şi-ţi promit că voi fi foarte cuminte şi că voi împlini tot ce-mi vei porunci. Aici însă mă simt tare rău. Tu ştii că tăticul a alungat-o pe mămica pentru că a luat o altă mămică. Pe mine m-a luat mămica, dar cu ea mă simt foarte rău. De atunci eu nu am mai primit nici o bomboană. De atunci aici este atât de rece. Mămica plânge tot timpul. Acum a venit şi la mămica un tătic nou, dar mămica plânge tot în hohote. Tăticul cel nou este beţiv. Mămica s-a plâns vecinelor că nu are ce face, altfel murim de foame. Eu i-am spus mamei mele că-l omor pe tăticul cel nou. Mămica însă mi-a spus că Isus se supără pentru aceasta. La ora de religie, la şcoală, am învăţat că îngerii o duc foarte bine şi că nu au de făcut altceva decât să asculte de Isus. Pentru aceasta aş vrea să fiu şi eu un înger, căci aici o duc tare greu. Te rog frumos, Pruncuşorule, trimite repede după mine. Îţi sărută mâinile, Ionel".

Fraţilor! Aceasta nu este o scrisoare inventată, acesta este un fapt întâmplat. Spuneţi-mi, vom avea oare dreptul să ne revoltăm şi să ne declarăm nemulţumiţi dacă aceşti copii odată vor creşte mari şi vor deveni nişte răufăcători nemiloşi, desfrânaţi, tâlhari, ucigaşi? Spuneţi-mi cine sunt mai vinovaţi: copiii descreieraţi sau acei părinţi al căror divorţ este cauza rătăcirii lor? Ia să urmărim anii copilăriei acestor delincvenţi: de câte ori dăm, în viaţa lor, peste urmele devastatoare ale vieţii de familie distrusă!(...)

T.Tihamér - Episcop de Veszprem - Căsătoria creştină

✠ ✠ ✠

(...)În timp ce banda adezivă e folosită pentru a lipi lucrurile temporar, lipiciul este de obicei folosit pentru a lega lucrurile definitiv. Două lucruri bine lipite nu pot fi separate decât cu mare dificultate. Dacă încercaţi să separaţi două bucăţi de lemn care au fost lipite, veţi observa că de obicei ele nu se separă exact în locul unde au fost lipite. În timp ce lipiciul rezistă, lemnul se desface în aşchii şi se rupe. Lucrurile care au fost lipite unele de altele, de cele mai multe ori nu pot fi separate fără mari stricăciuni. Acelaşi lucru este valabil şi pentru persoanele unite prin legământul căsătoriei. Poate că şi dumneavoastră şi eu am fi putut folosi cuvântul dragoste în loc de alipire. Dumnezeu a ales un cuvânt care ar putea fi mai puţin afectat de schimbarea sentimentelor şi trăirilor emoţionale. Alipirea include dragostea – agape – un jurământ de sacrificiu după modelul jertfirii de Sine a lui Cristos (Efes.5:2, 25). Având în vedere relaxarea morală din zilele noastre, ar fi potrivit să subliniez faptul că alipirea de soţ sau soţie exclude în mod evident relaţiile din afara căsătoriei. A fi alipit de soţ(soţie) şi în acelaşi timp implicat într-o relaţie sexuală cu altcineva reprezintă o contradicţie în termeni. Loialitatea în căsătorie este esenţială pentru relaţia de alipire în sens biblic.

Despre căsătorie, Scriptura ne învaţă că ea a fost creată de Dumnezeu ca fiind valabilă până la moarte, iar în ceea ce priveşte divorţul şi recăsătorirea, acestea cad sub incidenţa adulterului. În secţiunea următoare vom analiza textele majore care se ocupă de căsătorie, divorţ şi recăsătorire. Obiectivul meu final nu este să vă conving de propria mea poziţie, ci mai degrabă doresc să vă ajut să înţelegeţi ceea ce Scriptura ne învaţă cu privire la această problemă morală contemporană. Vorbind despre tema căutării adevărului, William Sanford LaSor, profesor de Vechiul Testament la Seminarul Teologic Fuller a remarcat: „Nu avem nici un motiv să ne temem de adevăr; doar ignoranţa poate să ne facă rău… Noile adevăruri sunt întotdeauna o provocare pentru vechile opinii. Dar noile adevăruri nu distrug niciodată vechile adevăruri; ele doar separă adevărul de învăţăturile false“. Astfel, am încredere că veţi cântări cu grijă argumentele şi exegeza prezentate de mine, pe măsură ce vă articulaţi propriul dumneavoastră punct de vedere despre divorţ şi recăsătorire.

Ce este căsătoria la urma urmei? În timp ce mulţi se gândesc la ea doar ca la un act legal, Biblia ne arată că unirea prin căsătorie implică mult mai mult. Pe baza studiului nostru, căsătoria ar putea fi definită ca actul lui Dumnezeu de unire a unui bărbat cu o femeie printr-un legământ definitiv, într-o relaţie ce implică un singur trup. Biblia numeşte căsătoria un „legământ“ (Matei 2:14; Prov.2:17), iar Dumnezeu nu se joacă cu ruperea relaţiilor legate prin legământ. Căsătoria implică un jurământ sau o promisiune care te obligă la păstrarea legăturii. Cuvântul lui Dumnezeu ne sfătuieşte: „când un om va face o juruinţă Domnului sau un jurământ prin care se va lega printr-o făgăduială, să nu-şi calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieşit din gură“ (Num. 30:2). Eclesiastul 5:4-6 ne avertizează că lui Dumnezeu nu-i plac oamenii care nu respectă jurămintele. Psalmul 15:4 subliniază prioritatea credincioşiei faţă de promisiunea făcută, în ciuda preţului care trebuie plătit. Căsătoria este clădită pe o promisiune făcută înaintea lui Dumnezeu în faţa prietenilor şi membrilor familiei. Probabil că păstrarea promisiunii este conceptul cheie pentru doctrina trăiniciei căsătoriei. Lewis B. Smedes, profesor de teologie şi etică la Seminarul Fuller a scris: „când faci o promisiune, creezi un mic sanctuar al adevărului în jungla incertitudinii. Destinul uman se sprijină pe o promisiune făcută de bună voie şi abordată cu încredere“. Ce diferit ar arăta această lume dacă ne-am ţine promisiunile!

În versetul 12 Maleahi cheamă judecata divină asupra tuturor celor care vor profana relaţia de căsătorie în acest mod. Expresia „îl va nimici“ înseamnă a condamna la moarte (vezi Exod 13:14). Universalitatea acestei pedepse divine e sugerată de faptul că nici chiar preoţii sau leviţii care oficiau la Templu nu vor fi cruţaţi. Păcatul divorţului (Mal. 2:13-16). Maleahi declară că plânsetele lor, ce aveau ca scop primirea răspunsurilor la rugăciuni (v. 13), nu vor avea nici un efect datorită încălcării jurămintelor lor de căsătorie (v. 14, 1 Petru 3:7). Maleahi îi condamnă pe cei care şi-au încălcat legămintele de căsătorie, înşelându-şi soţiile.Verbul în ebraică (bagad) înseamnă „a se purta cu înşelăciune, necredincioşie sau vicleşug“.(...)

Fără divorţ şi fără recăsătorire - J.Carl Laney (professor of biblical literature and coordinator for Israel study programs at Western Seminary in Portland, Oregon.)

Copilul Isus

Divina Milostivire

O mamă adevărată