Omul negru

Sunt bolnav de tot, prieteni, sunt bolnav peste măsură.

Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit. Mă frâng.
Parcă galopează vântul şuierând prin stepa sură,
Parcă în creier alcoolul fierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasăre din aripi, capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite să-şi mai poarte n-are cum.
Un om negru, negru negru! vine şi pe pat s-aşează.
Un om negru nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negru plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Şi ca peste-un mort călugăr, mormăindu-mi din abis,
Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu, de patimi roasă,
Împlântând în suflet groaza şi umplându-l de plictis.

"Hei, ascultă-mă, ascultă - mormăie mişcându-şi gheara -
În această carte-s multe planuri mari şi mari idei.
Acest om negru, negru negru, trăit-a-n ţara
Care-o stăpâneau scârbavnici, prefăcuţi şi mari mişei.

Ţara ceea, în decemvre, e drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă,
Viscolele ţes fuioare de pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier, nu glumă,
De cea mai aleasă viţă şi de cel mai falnic soi.

A fost fercheş, pe deasupra şi poet, c-o înnăscută,
Deşi nu prea mare forţă, care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare, peste patruzeci trecută,
O numea fetiţă scumpă şi spunea că-i dragă lui.

Fericirea - spunea dânsul - e în dibăcia mâinii şi în agerimea minţii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericţi.
Nu-i nimic că-n traiul nostru biciuirea suferinţei
Ne aduce gânduri false şi ne lasă istoviţi.

Când te bântuie tristeţea, când pierzi toate,
Când te doare, când te-nşfacă gerul vieţii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt,
Să zâmbeşti cu nepăsare e cea mai înaltă artă dintre câte-s pe pământ."

"Omule, omule negru! nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri, ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi,
Mi-e indiferentă viaţa unui biet poet ce umblă după chefuri şi scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie, s-o citeşti şi să-l îndrugi."

Omul negru se încruntă şi se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea făţiş să-mi spuie că-s tâlhar fără ruşine,
Că pe cineva câineşte l-am căznit şi l-am prădat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni, sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit. Mă frâng.
Parcă galopează vântul şuierând prin stepa sură,
Parcă în creier alcoolul fierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasă. Doarme liniştea răscrucii goale.
Singur stau la geam. Pe nimeni nu aştept, mi-e gândul stâns.

A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale.
Nişte călăreţi - copacii - în grădina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, boceşte cucuvaia, ca un scheaun.
Iscă tropot de copite sumbrii călăreţi de lemn.
Iată iarăşi omul negru s-a ivit, s-a pus pe scaun,
Dând jobenul către ceafă, desfăcându-şi haina, demn.

"Hei, ascultă-mă, ascultă! - mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşte

Şi plecându-se asupra-mi tot mai rău, mai fioros, -
Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşte
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.

Ah! să presupunem însă c-am greşit! afară-i lună.

Ce mai vrea şi luna asta toropită-n bălţi cereşti?
Poate c-o îmbie tainic "Ea" cu coapsa groasă, brună, 

Printre lirice miazme de iubire să-i citeşti.

Ah! Mi-s foarte dragi poeţii! şleahtă de caraghioşi.

Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banală cum odat' unei studente,
Pline pe obraz de coşi, din mers o hâznă pletoasă, ros de poftă sexuală,
Îi vorbeşte prins de vervă tocmai despre univers.

Într-un sat, poate-n Kaluga, nu mai ştiu, nu mai ţin minte,

Poate undeva în Reazan, trăia un copil cuminte,
Cu păr galben, ochi albaştri.
În familia lui simplă şi săracă de ţărani.

Şi-a crescut, acum e vârstnic şi poet - chiar de elită.
De-o putere nu prea mare, dar de-un nesecat tumult.

Pe-o femeie oarecare, peste patruzeci pornită,
O numea fetiţă scumpă şi-o iubea nespus de mult.

"Omule, omule negru! Eşti un oaspăt de ocară.
Faima ta de când e lumea se lăţeşte peste tot."
Sunt turbat, m-a prins furia şi bastonul sare, zboară,
Cu nebună-nverşunare îl izbeşte drept în bot.

Luna a murit. La geamuri zorile-s albastre, line.
Ah, tu, noapte crudă, ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?
Cu jobenu-n cap pe scaun şed, şi nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav... şi-oglinda zace spartă în bucăţi.

Serghei Esenin