Cu gandul la copilarie

Cu cateva zile in urma, intr-o seara, ma aflam in trecere pe o strada mai putin circulata unde am observat langa trotuarul din fata unei case un pom inflorit, impodobit cu mii de floricele albe. Cand am ajuns in apropierea lui, am simtit aroma puternica a florilor si in acel moment mi-am amintit de propria copilarie si de toti anii copilariei in care asteptam cu nerabdare sosirea primaverii. Pe atunci, pe cand inca nu se stia de “mobil” si “computer” ne bucuram cu totii, de la cei mici pana la bunici, de reanflorire, de frumusetea neasemuita a naturii. Bunicii, dar si apropiatii lor de aceeasi varsta, Dumnezeu sa-i odihneasca, ne povesteau despre cat de frumoase erau vremurile in perioada tineretii lor, chiar daca, dupa razboi adolescentii de atunci au avut parte de multa suferinta si foamete. O aud parca si acum pe bunica care ne povestea, de fiecare data cu lacrimi in ochi, despre cat de dor ii era de raposatul ei sot (bunicul) pe care de treizeci de ani il privea doar in unica fotografie stearsa si veche pe care o mai avea, fotografia omului pe care spunea ca il va purta mereu in sufletul ei. Cu toate greutatile vietii, bunica si-a crescut singura cei patru copii, pentru ca pe atunci oamenii se respectau, isi erau credinciosi unul altuia pana la moarte, si, sigur, in acele vremuri nu era la moda sloganul “Imi refac viata (distrugand-o pe alta)”. Nimeni pe atunci, de exemplu, nu s-ar fi injosit intr-atat  incat sa-si construiasca fericirea pe nefericirea unui copil. In vremurile in care Biserica Catolica era majoritara in Ardeal, divortatii si cei care savarseau pacatul infidelitatii numit adulter, erau marginalizati de catre societate, in multe cazuri chiar exclusi de catre comunitatea in care traiau. 
Astazi, asfel de indivizi, de ambele sexe, sunt cosiderati oameni cu o moralitate desavarsita de catre majoritatea oamenilor care, cu buna stiinta, din anumite motive ii aproba, unii chiar ii compatimesc, si astfel devin partasi la imoralitatea lor si la pacatele de moarte ale acestora.


 Revenind la realitatea momentului, ma intristez gandindu-ma la copiii de azi, copii care nu pot sau nu sunt lasati sa se bucure de copilaria lor, care nu pot cunoaste placerea unor lucruri simple precum caldura unei familii pentru ca parintii lor se despart, divorteaza pur si simplu crezand ca e firesc, normal, se practica, e la moda. Toate, sau aproape toate programele “educationale” televizate arata in fiecare zi copiiior, la ore de maxima audienta, divorturi celebre in care vedetele isi badjocoresc propriii copii, iar adultii pun ramasag, fac pariuri in ceea ce priveste impartirea copilului de parca copilul ar fi o jucarie de plus. Realitatea infioratoare este ca din ce in ce mai multi copii sufera grave traume atat psihice cat si fizice in acest moment. Nu cred ca conteaza conditia materiala, cate lucruri le pot oferi parintii, conteaza doar faptul ca acel copil sa se simta protejat, iubit, ocrotit, ajutat sa aiba o evolutie armonioasa in viata, fara ca vreun nor negru sa ii umbreasca viitorul. Traumele fizice se resimt mai putin, dar traumele emotionale pot afecta personalitatea unui copil extrem de mult, ducand la dorinta de automutilare, sinucidere, dispretuire de sine si adoptarea unui mod de viata iresponsabil si vicios. Nu cred ca ne dorim ca acesti copii nevinovati, viitori membri ai societatii in care traim sa sufere din cauza unor adulti cu grave carente psihice. Regret nespus ca societatea, Biserica si asociatiile indreptatite se implica prea putin, sau chiar deloc, in astfel de cazuri in care micutii sunt agresati, abuzati, abandonati, dispretuiti, in multe cazuri de parinti vitregi, extrem de multi in zilele noastre, si chiar de propriii parinti care, si unii si altii, de obicei nu raspund pentru faptele lor. 

 “Cel ce a avut copilarie luminoasă şi fericită şi-a adunat comoară nesecată în care-şi găseşte mângâiere şi în cele mai dureroase clipe ale vieţii.” (Wilhelm Wundt)