Balonul

   Într-o dimineaţă de duminică, după ce ascultaseră slujba, doi sfinţi cu numele de Oneto şi Segretario, aşezaţi comod în două fotolii de piele neagră tip Miller, priveau în jos, pe pământ, să vadă ce mai puneau la cale oamenii.
— Ia spune-mi, Segretario, întrebă sfântul Oneto după o lungă tăcere, cât ai trăit ai fost vreodată fericit?
— Ce vorbă, răspunse prietenul său zâmbind. Dar nimeni, pe pământ, nu poate fi fericit! Şi spunând acestea scoase din buzunar un pachet de Marlboro.
— O ţigară?
— Cu plăcere, mulţumesc, spuse sfântul Oneto, deşi de obicei dimineaţa nu fumez, dar astăzi e sărbătoare... Totuşi, în unele cazuri, eu cred că fericirea... Segretario îl întrerupse:
— Ţie personal ţi s-a întâmplat?
— Mie, nu, totuşi sunt convins că...
— Dar priveşte-i, priveşte-i! exclamă sfântul Segretario, arătând cu mâna în jos. Sunt miliarde şi miliarde, azi e duminică, şi încă nu s-a sfârşit dimineaţa care este partea cea mai frumoasă a duminicii, şi e o zi minunată cu un soare încântător, nu e cald, iar aerul e proaspăt şi curat, şi copacii sunt în floare ca şi câmpiile, în plină primăvară, iar pe deasupra mai e şi miracolul economic, aşa că ar trebui să fie mulţumiţi, nu? Ei bine, arată-mi tu unul dintre atâtea miliarde, măcar unul care să fie fericit, dacă nu poţi mai mulţi. Şi uite, dacă mi-i arăţi, eu îţi voi plăti o masă pe cinste.
— Foarte bine, spuse Oneto şi cu priviri foarte pătrunzătoare începu să caute ici şi colo în furnicarul fără sfârşit al fiinţelor umane de jos. Îşi dădea foarte bine seama că era absurd să pretindă că are să reuşească de prima dată: ar fi trebuit pe puţin o grămadă de zile de muncă. Dar până la urmă, cine ştie. Segretario se uita la el cu zâmbetul său ironic (se înţelege, o ironie foarte benignă, căci altfel ce fel de sfânt ar mai fi fost?).
— Aha, aici ar fi ceva! făcu la un moment dat Oneto îndreptându-se în fotoliu.
— Unde?
— În piaţa aceea, şi arătă spre un sătuc de deal cu totul neînsemnat; acolo, printre lumea care iese din biserică... vezi fetiţa aceea?
— Aceea cu picioruşele strâmbe?
— Da, chiar aceea... dar fii atent că...
Avea într-adevăr picioarele puţin cam strâmbe şi subţiri, fragile, ca după boală parcă, fetiţa Norreta, de patru ani. Maică-sa o ţinea de mână şi se vedea foarte bine că trebuia să fie o familie săracă, dar cu toate astea micuţa avea o rochicioară albă cu danteluţă, ca pentru duminică, făcută cu cine ştie ce sacrificii. Dar la picioarele şirului de trepte ale bisericii şedeau nişte vânzători şi vânzătoare de flori, un vânzător de medalioane şi iconiţe sfinte pentru că trebuie să se fi sărbătorit cine ştie ce hram şi mai era acolo şi un vânzător de baloane, un minunat ciorchine de globuri colorate în toate felurile care unduia graţios deasupra capului omului la orice adiere de vânt. Iată că fetiţa se oprise în faţa omului cu baloanele trăgându-şi mama de mână şi acum, cu un uşor zâmbet de o dezarmantă seducţie, îşi ridica ochii spre maică-sa şi în privirea aceea era o asemenea dorinţă, suferinţă, implorare, dragoste că nici tartorii iadului n-ar fi putut să le suporte. Numai privirile copiilor posedă, poate, o atât de teribilă putere, pentru motivul că ei sunt mici, slabi şi nevinovaţi (sau poate şi privirile anumitor căţeluşi chinuiţi).
Dar tocmai pentru asta sfântul Oneto, care se pricepea, pusese ochii pe fetiţă, făcându-şi următorul raţionament: e atât de înspăimântătoare în creatura aceasta dorinţa de-a avea un balon că dacă, cu voia lui Dumnezeu, mama i-ar face plăcerea, ar fi fără doar şi poate fericită, pentru câteva ore poate, dar fericită. Şi dacă se întâmplă aşa eu câştig prinsoarea cu Segretario. Santo Oneto putea urmări scena de jos din piaţă dar nu putea auzi cele ce-i spunea fetiţa mamei sale şi nici ce răspundea mama: şi asta dintr-o contradicţie pe care nimeni nu ştia s-o explice: din Paradis sfinţii reuşesc să vadă perfect ceea ce se petrece pe pământ, ca şi cum ar avea un telescop puternic încadrat în globul ochilor, dar zgomotele şi glasurile de pe pământ nu ajung acolo sus în paradis (în afară de unele excepţii, după cum vom vedea): care fapt ar putea să aibă ca scop protejarea sistemului nervos al sfinţilor de sălbaticul vacarm al motorizărilor.
Mama încercă să treacă mai departe trăgând-o pe fetiţă de mână şi o clipă Oneto se temu că totul are să se ducă de râpă, potrivit amarnicei legi a dezamăgirii, atât de răspândită printre oameni. Pentru că la terifianta rugăciune care era în privirea Norettei nici chiar toate armatele cuirasate ale lumii în perfectă coaliţie nu ar fi putut să reziste, dar mizeria ar fi putut să reziste, căci mizeria cu lipsa ei de bani nu are inimă şi nu se înduioşează de nefericirea unei fetiţe. Din fericire se văzu micuţa fixând cu încăpăţânare ochii maică-si şi intensitatea privirii sale rugătoare deveni şi mai mare, dacă e cu putinţă. Se văzu mama vorbind omului cu baloane şi întinzându-i câteva monede, se văzu fetiţa arătând cu degetul şi omul desprinzând din ciorchine unul dintre baloanele cele mai umflate şi mai zdravene, de un galben foarte frumos. Noretta merege acum lângă mama ei şi continuă să contemple neîncrezătoare balonul care cu zvâcnituri uşoare o urmează la mică distanţă deasupra, susţinut de sforicică. Atunci sfântul Oneto făcu un mic semn din barbă către sfântul Segretario, zâmbind hâtru. Segretario zâmbi şi el deoarece un sfânt e prea fericit să piardă o prinsoare dacă aceasta înseamnă un bob de suferinţă mai puţin pentru oameni.
Oare ce eşti tu, Noretta, străbătând cu balonul satul într-o dimineaţă de duminică? Eşti mireasa radioasă care iese din biserică, eşti regina în carul triumfal după victorie, eşti divina cântăreaţă purtată pe umeri de mulţimea în delir, eşti femeia cea mai bogată şi frumoasă din lume, eşti dragostea cea mare şi hărăzită de Domnul, florile, muzica, luna, pădurile şi soarele, toate acestea eşti dintr-o dată, pentru că un balon umflat de gutapercă te-a făcut fericită. Şi bietele tale picioruşe bolnave nu -mai sunt bolnave, sunt picioarele îndrăzneţe ale tânărului atlet care câştigă laurii Olimpiadelor.
Plecându-şi capul peste marginea fotoliului, cei doi sfinţi continuă s-o privească, mama şi fiica ajunseră acasă, într-o suburbie mizeră căţărată pe deal, mama intră în casă pentru treburile domestice, Noretta cu balonul ei se aşeză pe-o piatră mai ridicată la marginea străduţei şi privea când balonul, când lumea care trecea: ca şi cum dorea ca lumea s-o invidieze pentru minunatul ei noroc. Şi deşi strada închisă între case înalte şi întunecate nu era luminată de soare, chipul fetiţei, care nu era frumos de loc, răspândea atâta lumină încât lumina puternic casele din jur.
Printre alţii, trecu şi un grup de trei băieţandri. Erau nişte borfaşi cunoscuţi, dar fură şi ei siliţi s-o privească pe fetiţa care le surâse. Atunci unul dintre ei, ca şi cum asta ar fi fost lucrul cel mai natural din lume, îşi scoase ţigara aprinsă din gură şi atinse cu ea balonul. Care făcu pac, explodând şi firul care stătea întins în sus, în direcţia cerului, căzu în mâinile fetiţei având la cap o mică bucăţică de membrană zbârcită.
Pe moment Noretta nu pricepu ce anume se întâmplase, şi privi înspăimântată cele trei haimanale care fugiră hăhăind. Apoi îşi dădu seama că balonul nu mai există, unica bucurie a vieţii ei îi fusese luată pentru totdeauna Feţişoara ei avu două sau trei contorsiuni ciudate, apoi se schimonosi în strâmbătura unui plâns disperat
Era o durere de dimensiuni nemăsurate, era un lucru sălbatic şi teribil, şi nu avea rezolvare. În suavele grădini ale paradisului potrivit regulei de care am amintit nu ajung zgomotele oamenilor, nici sforăitul motoarelor, nici sirenele, nici împuşcăturile, nici urletele, nici bubuitul bombelor atomice. Aici însă ajunseră hohotele de plâns ale fetiţei şi răsunau în mod înspăimântător de la un capăt la altul. Pentru că e adevărat că paradisul este locul păcii şi bucuriei eterne, dar până la un anumit punct. Era oare cu putinţă ca tocmai drepţii să fie cei care să ignore suferinţele oamenilor? Fu o lovitură pentru sfinţi, obişnuiţi cu virtuoasele lor delectări. O umbră trecu peste regatul acela de lumină şi inimile se strânseră. Oare ce ar fi putut alina durerea acelei fetiţe? Sfântul Segretario îl privi pe prietenul său Oneto fără să vorbească.
— Ce lume scârboasă! spuse sfântul Oneto şi azvârli ţigara abia aprinsă. Care, căzând pe pământ, lăsă în urma ei o lungă, o bizară dâră. Astfel că un oarecare de jos vorbi de farfurii zburătoare...
Dino Buzzati