Ganduri de mai... devreme

Am primit de curand prin e-mail un articol de la o buna prietena, care este si autoarea textului, un articol care merita citit si totodata te pune pe ganduri, un text scurt si in acelasi timp cuprinzator, ce contine, in esenta lui, o realitate pentru care cei mai multi dintre noi nu avem ochi, nu vrem, ori poate nu putem vedea asemanarea izbitoare dintre doua specii, om si caine, cat si degradarea tot mai accentuata a speciei umane.

"Zilele astea, m-a frapat privirea unui caine. Era preocupat, ingandurat, abatut... Cu ochii atat de tristi, sub sprancenele impreunate a resemnare si neputinta... Nici nu mai retin alte detalii: daca mergea grabit sau poposise la un colt de drum, daca era slab, costeliv, murdar sau ceva mai intremat, mai aratos... Nu mai retin decat acea privire, care ma urmareste si acum... M-am intrebat de ce. Sunt multi la fel ca el, sunt toti la fel... Si cred ca acum stiu.

Cainele semana a om. Atat de tare... Privind in jur, pe strada, toti sunt la fel. Chipuri triste, incruntate, meditative, marcate... De lipsuri, de atatea griji si suferinte nestiute... De grija zilei de maine. De lupta pentru o bucata de paine. De teama de a incasa inca un sut dureros, care poate veni oricand, de oriunde: dintr-un crampei de stire, dintr-un colt de ziar, din partea celui mai bun prieten sau a celui mai periculos dusman...

Care e om si care e caine? Pentru o clipa, am devenit confuza...

Priviri reci, taioase, agresive, atacuri pe la spate, lupta pentru teritoriu, pentru ultima bucatica de ciolan, egoismul feroce si totusi atat de firesc azi, acum, aici... Cand traiesti inconjurat de lipsuri si suferinta, cand sunt atat de multi cei care au nevoie de ajutor (inclusiv tu!), nu poti decat sa te retragi, incet, neputincios... La fel, cand traiesti prea departe de toate acestea. Nu le poti intelege, nu te ating, nu mai conteaza... Si te retragi grabit, desi ai fi putut face ceva... Ai fi putut fi om.

Lupta pentru o bucata de paine e prea grea azi, acum, aici... Nimeni nu-si mai imparte bucata cu nimeni. Nici un om, nici un caine...

Cine mai e om si cine e caine???

In tara unde toti traiesc sub apasarea zilei de maine, cainii si oamenii seamana atat de mult, incat incep sa se confunde. In aparenta...."

“Din bucata mea de paine...”

7 comentarii:

o buna prietena :) spunea...: Multumesc pentru postare!
Regret totusi ca am trimis articolul atat de tarziu... nu mai e luna mai, ca atunci cand scriam, ci aproape noiembrie... :D
Nici macar anul nu mai e acelasi... ;) dar realitatea nu s-a schimbat, din pacate...; 31 octombrie 2011, 09:25
Alexo spunea...: De fapt, eu sunt cel care trebuie sa iti multumeasca... pentru ca ai fost de acord sa public pe acest blog articolul tau. :)
Sigur ca nu conteaza luna ori anul in care ai scris articolul, dimpotriva, cred ca se potriveste pe zi, pe luna si pe an ce trece, din pacate tot mai mult, din moment ce situatia se degradeaza... cauza fiind judecata omului, nu a cainelui.

"... am hranit un om si-un caine.)
Felicitari pentru articol!
Multumesc!; 31 octombrie 2011, 23:58
o buna prietena :) spunea...: Multumesc inca o data pentru toate.
E ironic cat de real e acest articol, avand in vedere ca a fost scris mai demult...
Ai dreptate, traim o degradare continua...
Dupa parerea mea, atat cainii, cat si oamenii sunt doar niste victime.
Ale oamenilor, bineinteles... :D; 31 octombrie 2011, 23:58
Alexo spunea...: Acest fenomen de degradare ne arata, de fapt, o tot mai mare discrepanta, deosebire intre cele doua specii. Intre oameni si caini. Astfel, se pare ca cainii, in timp, au devenit mult mai umani decat tot mai multi oameni.:)
De exemplu, cainii nu sunt egocentrici, ei nu se ataca unii pe altii din placere, nu se jignesc, nu se tradeaza, nu se supara daca stapanul il bate sau il pedepseste. Cainele nu ne paraseste niciodata, nici la bine, dar, mai ales, la rau. Oamenii o fac, si o vor face. Cainele nu accepta sa tradeze stapanul care il hraneste doar cu paine si ii da sa bea apa statuta. Omul te tradeaza pentru mai putin. Chiar si numai pentru placerea de a te vedea suferind.

"Iubeste animalele: Dumnezeu le-a dat gândire rudimentara si bucurie netulburata. Nu le deranja bucuria, nu le hartui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra impotriva intentiei lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea fata de animale; ele nu au pacat, dar tu, cu maretia ta, pângaresti pamântul prin existenta ta si iti lasi urmele prostiei dupa tine - aceasta, e adevarata pentru aproape fiecare dintre noi!"(F. Dostoievski); 2 noiembrie 2011, 22:04
o buna prietena :) spunea...: Da, asta era si ideea mea... si e valabil si pentru alte animale. ;)
Cainele credincios isi va astepta stapanul si dupa moarte... si va muri de dor, la mormantul acestuia...
Oamenii, in schimb, sapa morminte... chiar si inainte de vreme... :D
Fiecare minciuna, jignire, vorba grea, tradare... nu sunt, de fapt, decat bulgari grei de pamant, aruncati prematur pe mormantul unei fiinte inca vii... ;)

Frumos citatul...
As mai adauga doar ca animalele, nefiind dotate cu ratiune, sunt mai receptive decat oamenii la iubirea pura... pe care o ofera dezinteresat si o recepteaza printr-un simt strain noua... din pacate. :D; 3 noiembrie 2011, 20:09
miki spunea...: dureros de actual!; 15 noiembrie 2011, 19:56
o buna prietena :) spunea...: Acum e legal sa-i si ucizi...
Oamenii au hotarat ca au acest drept... de a hotari asupra vietii si mortii.
Uneori, oamenii se cred Dumnezeu... dar nu sunt nici macar caini. :D
Iar aceasta nu va rezolva, de fapt, nimic... pentru ca nu-i vor putea ucide pe TOTI.
Vor ucide, de fapt, la prezentul continuu... si vor ucide barbar, caci eutanasia e mai scumpa decat o simpla sterilizare.
Iar cainii ramasi se vor inmulti la fel... si vor supravietui, din ce in ce mai haituiti...
Caini vor fi destui, mereu.
Dar... mai e cineva om?; 25 noiembrie 2011, 00:25

Trimiteţi un comentariu

Abonaţi-vă la: Postare comentarii (Atom)

Carte

(...) Cât este de necesar, pentru educaţia copilului, ca părinţii să fie împreună şi ce pericol, cu urmări pe toată viaţa, este pentru sufletul copiilor despărţirea părinţilor, s-ar putea vorbi ore în şir.

Tragedia începe deja la procesele de divorţ. Între părinţi începe o luptă la cuţite referitor la cine primeşte copilul, tata sau mama? Dar ce dezastru se întâmplă în sufletul copilului când trebuie el să aleagă pe cine să iubească: pe tata sau pe mama? E drept că nici hotărârea judecătorească nu este mai bună când îi desparte pe copii şi jumătate dintre ei merg cu tata, jumătate cu mama.

Ei bine, s-a terminat divorţul. Acum începe "educaţia" copiilor. Educaţie? Ce fel de educaţie? Partea care a obţinut copiii face tot posibilul ca să stingă în sufletul lor iubirea naturală faţă de cealaltă parte; tot ce ştie rău despre cealaltă parte, spune totul, aşterne totul înaintea copiiilor. Partea cealaltă, în schimb, de la care au fost luaţi copiii, depune tot efortul posibil pentru a şi-i apropia şi, în acest scop, se pretează la mijloacele cele mai fantastice. Iar acestei hărţuieli nenorocite îi este victimă sufletul copiiilor.

O, sărmani puişori care ţipaţi disperaţi, aruncaţi afară din cuibul cald al familiei, o dată cu despărţirea părinţilor vi s-a prăbuşit irecuperabil un întreg paradis!

Faptul că acest lucru nu este pesimism, nu este sperietoare lipsită de temei, ci realitate cruntă, reiese dintr-o scrisoare pe care copilaşul unor părinţi divorţaţi a scris-o la Crăciun pruncuşorului Isus. Nu există acel Demostene care să poată pleda atât de cutremurător împotriva divorţului, nu există acel Cicero care să poată tuna şi fulgera cuvinte mai înfiorătoare împotriva divorţului, cum face scrisoarea acestui Ionel care, la Crăciun, cu hieroglife mari, i-a scris Pruncuşorului din cer următoarele: "Drăguţule Isus! Te rog, ia-mă şi pe mine în cer. Aş vrea să fiu un îngeraş. Şi-ţi promit că voi fi foarte cuminte şi că voi împlini tot ce-mi vei porunci. Aici însă mă simt tare rău. Tu ştii că tăticul a alungat-o pe mămica pentru că a luat o altă mămică. Pe mine m-a luat mămica, dar cu ea mă simt foarte rău. De atunci eu nu am mai primit nici o bomboană. De atunci aici este atât de rece. Mămica plânge tot timpul. Acum a venit şi la mămica un tătic nou, dar mămica plânge tot în hohote. Tăticul cel nou este beţiv. Mămica s-a plâns vecinelor că nu are ce face, altfel murim de foame. Eu i-am spus mamei mele că-l omor pe tăticul cel nou. Mămica însă mi-a spus că Isus se supără pentru aceasta. La ora de religie, la şcoală, am învăţat că îngerii o duc foarte bine şi că nu au de făcut altceva decât să asculte de Isus. Pentru aceasta aş vrea să fiu şi eu un înger, căci aici o duc tare greu. Te rog frumos, Pruncuşorule, trimite repede după mine. Îţi sărută mâinile, Ionel".

Fraţilor! Aceasta nu este o scrisoare inventată, acesta este un fapt întâmplat. Spuneţi-mi, vom avea oare dreptul să ne revoltăm şi să ne declarăm nemulţumiţi dacă aceşti copii odată vor creşte mari şi vor deveni nişte răufăcători nemiloşi, desfrânaţi, tâlhari, ucigaşi? Spuneţi-mi cine sunt mai vinovaţi: copiii descreieraţi sau acei părinţi al căror divorţ este cauza rătăcirii lor? Ia să urmărim anii copilăriei acestor delincvenţi: de câte ori dăm, în viaţa lor, peste urmele devastatoare ale vieţii de familie distrusă!(...)

T.Tihamér - Episcop de Veszprem - Căsătoria creştină

Citeşte mai mult ...

✠ ✠ ✠

(...)În timp ce banda adezivă e folosită pentru a lipi lucrurile temporar, lipiciul este de obicei folosit pentru a lega lucrurile definitiv. Două lucruri bine lipite nu pot fi separate decât cu mare dificultate. Dacă încercaţi să separaţi două bucăţi de lemn care au fost lipite, veţi observa că de obicei ele nu se separă exact în locul unde au fost lipite. În timp ce lipiciul rezistă, lemnul se desface în aşchii şi se rupe. Lucrurile care au fost lipite unele de altele, de cele mai multe ori nu pot fi separate fără mari stricăciuni. Acelaşi lucru este valabil şi pentru persoanele unite prin legământul căsătoriei. Poate că şi dumneavoastră şi eu am fi putut folosi cuvântul dragoste în loc de alipire. Dumnezeu a ales un cuvânt care ar putea fi mai puţin afectat de schimbarea sentimentelor şi trăirilor emoţionale. Alipirea include dragostea – agape – un jurământ de sacrificiu după modelul jertfirii de Sine a lui Cristos (Efes.5:2, 25). Având în vedere relaxarea morală din zilele noastre, ar fi potrivit să subliniez faptul că alipirea de soţ sau soţie exclude în mod evident relaţiile din afara căsătoriei. A fi alipit de soţ(soţie) şi în acelaşi timp implicat într-o relaţie sexuală cu altcineva reprezintă o contradicţie în termeni. Loialitatea în căsătorie este esenţială pentru relaţia de alipire în sens biblic.

Despre căsătorie, Scriptura ne învaţă că ea a fost creată de Dumnezeu ca fiind valabilă până la moarte, iar în ceea ce priveşte divorţul şi recăsătorirea, acestea cad sub incidenţa adulterului. În secţiunea următoare vom analiza textele majore care se ocupă de căsătorie, divorţ şi recăsătorire. Obiectivul meu final nu este să vă conving de propria mea poziţie, ci mai degrabă doresc să vă ajut să înţelegeţi ceea ce Scriptura ne învaţă cu privire la această problemă morală contemporană. Vorbind despre tema căutării adevărului, William Sanford LaSor, profesor de Vechiul Testament la Seminarul Teologic Fuller a remarcat: „Nu avem nici un motiv să ne temem de adevăr; doar ignoranţa poate să ne facă rău… Noile adevăruri sunt întotdeauna o provocare pentru vechile opinii. Dar noile adevăruri nu distrug niciodată vechile adevăruri; ele doar separă adevărul de învăţăturile false“. Astfel, am încredere că veţi cântări cu grijă argumentele şi exegeza prezentate de mine, pe măsură ce vă articulaţi propriul dumneavoastră punct de vedere despre divorţ şi recăsătorire.

Ce este căsătoria la urma urmei? În timp ce mulţi se gândesc la ea doar ca la un act legal, Biblia ne arată că unirea prin căsătorie implică mult mai mult. Pe baza studiului nostru, căsătoria ar putea fi definită ca actul lui Dumnezeu de unire a unui bărbat cu o femeie printr-un legământ definitiv, într-o relaţie ce implică un singur trup. Biblia numeşte căsătoria un „legământ“ (Matei 2:14; Prov.2:17), iar Dumnezeu nu se joacă cu ruperea relaţiilor legate prin legământ. Căsătoria implică un jurământ sau o promisiune care te obligă la păstrarea legăturii. Cuvântul lui Dumnezeu ne sfătuieşte: „când un om va face o juruinţă Domnului sau un jurământ prin care se va lega printr-o făgăduială, să nu-şi calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieşit din gură“ (Num. 30:2). Eclesiastul 5:4-6 ne avertizează că lui Dumnezeu nu-i plac oamenii care nu respectă jurămintele. Psalmul 15:4 subliniază prioritatea credincioşiei faţă de promisiunea făcută, în ciuda preţului care trebuie plătit. Căsătoria este clădită pe o promisiune făcută înaintea lui Dumnezeu în faţa prietenilor şi membrilor familiei. Probabil că păstrarea promisiunii este conceptul cheie pentru doctrina trăiniciei căsătoriei. Lewis B. Smedes, profesor de teologie şi etică la Seminarul Fuller a scris: „când faci o promisiune, creezi un mic sanctuar al adevărului în jungla incertitudinii. Destinul uman se sprijină pe o promisiune făcută de bună voie şi abordată cu încredere“. Ce diferit ar arăta această lume dacă ne-am ţine promisiunile!

În versetul 12 Maleahi cheamă judecata divină asupra tuturor celor care vor profana relaţia de căsătorie în acest mod. Expresia „îl va nimici“ înseamnă a condamna la moarte (vezi Exod 13:14). Universalitatea acestei pedepse divine e sugerată de faptul că nici chiar preoţii sau leviţii care oficiau la Templu nu vor fi cruţaţi. Păcatul divorţului (Mal. 2:13-16). Maleahi declară că plânsetele lor, ce aveau ca scop primirea răspunsurilor la rugăciuni (v. 13), nu vor avea nici un efect datorită încălcării jurămintelor lor de căsătorie (v. 14, 1 Petru 3:7). Maleahi îi condamnă pe cei care şi-au încălcat legămintele de căsătorie, înşelându-şi soţiile.Verbul în ebraică (bagad) înseamnă „a se purta cu înşelăciune, necredincioşie sau vicleşug“.(...)

Fără divorţ şi fără recăsătorire - J.Carl Laney (professor of biblical literature and coordinator for Israel study programs at Western Seminary in Portland, Oregon.)

Citeşte mai mult ...

Totuşi, zâmbeşte vieţii